Vrei să fii la curent cu ultimele noutăți?
Abonează-te la newsletter.

Dr. Cristina Chiriac, președinte CONAF, explică paradoxul economiei românești după două decenii de apartenență la Uniunea Europeană: deși România se numără printre statele cu cea mai rapidă convergență economică din UE, este în același timp singura economie din Europa Centrală și de Est pentru care 2026 aduce o prognoză de contracție economică.

Convergența a fost reală. La momentul aderării, România și Bulgaria ocupau ultimele poziții în Uniunea Europeană, situându-se cu aproximativ 65% sub media europeană a puterii de cumpărare. Astăzi, PIB-ul pe cap de locuitor al României, exprimat în standardul puterii de cumpărare, reprezintă 81% din media Uniunii Europene, față de numai 58% în 2016. Sunt 23 de puncte procentuale recuperate într-un singur deceniu. Doar Irlanda a avut un ritm superior, însă cazul său este puternic influențat de contabilitatea multinaționalelor. Polonia, reperul regional invocat aproape reflex în dezbaterile economice autohtone, a recuperat în aceeași perioadă doar 12 puncte procentuale.

Există însă o nuanță importantă. Alegerea indicatorului schimbă povestea. Măsurată în euro reali – volum în lanț, prețuri 2020, conform Eurostat –, convergența României este mai puțin spectaculoasă. În perioada 2006-2025, Polonia și-a dublat PIB-ul pe cap de locuitor, în timp ce România a crescut de la aproximativ 7.230 de euro la 13.190 de euro, sub ritmul Poloniei și chiar al Bulgariei. Vedetă a convergenței în paritatea puterii de cumpărare, România este doar un performer solid atunci când vorbim despre euro reali.

Există însă un indicator care susține fără rezerve performanța României: productivitatea muncii. Raportată la 2015, aceasta a ajuns la aproximativ 138%, cel mai rapid ritm de recuperare din regiune, peste Polonia și Bulgaria.

Și balanța financiară confirmă beneficiile apartenenței la Uniunea Europeană. Pentru fiecare euro contribuit la bugetul Uniunii, România a primit aproximativ trei euro. Peste 100 de miliarde de euro au intrat în economie prin fonduri europene în perioada 2007-2025, la o contribuție totală estimată la 32,6 miliarde de euro.

Pe hârtie, România este una dintre marile povești de succes ale extinderii europene.

Ce ascund cifrele

2026 schimbă însă perspectiva. Institutul Vienez pentru Studii Economice Internaționale (wiiw) prognozează pentru România o contracție economică de 0,1%, într-o regiune care va crește, în medie, cu 2,2%. Polonia este estimată la plus 3,7%, iar Ungaria, după câțiva ani dificili, la plus 1,7%.

România este singura economie aflată sub linie.

Nu este un accident conjunctural. Este o radiografie economică.

Producția industrială s-a contractat cu 3,5% în aprilie 2026 față de aceeași lună a anului precedent, cea mai slabă performanță din comparația regională realizată de Erste, într-un context în care Polonia produce cu 2% mai mult, iar Serbia cu 3,2%.

Inflația se menține la 8,3% în medie anuală, mai mult decât dublul mediei regionale de 3,9%. Contracție economică și inflație simultană – manualele de economie numesc această combinație stagflație.

Deficitele gemene completează tabloul: deficitul de cont curent este estimat la 7,9% din PIB, iar deficitul bugetar la 6,2%. România se află în procedură de deficit excesiv încă din 2020, iar termenul de corecție a fost prelungit până în 2030. Potrivit Raportului de convergență al Băncii Centrale Europene din iunie 2026, niciunul dintre cele trei state aflate în procedură – România, Ungaria și Polonia – nu va coborî sub pragul de 3% înainte de finalul lui 2027.

Costul finanțării spune aceeași poveste. Titlurile de stat românești la zece ani se tranzacționează la randamente de 6,7%-7%, cele mai ridicate din regiune, în timp ce Cehia se împrumută la aproximativ 4,5%.

Privită în perspectivă, imaginea ultimilor douăzeci de ani arată că nu vorbim despre o deteriorare recentă, ci despre o constantă structurală.

România înregistrează deficit comercial la bunuri în fiecare an începând cu 2006, fără niciun exercițiu bugetar încheiat pe excedent. În același timp, Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria au acumulat ani succesivi de surplus comercial. Deficitul comercial al României a ajuns la aproximativ 33,4 miliarde de euro în 2024, echivalentul a aproape 4,8% din PIB și cu circa 15% peste nivelul din 2023. Expansiunea exporturilor a fost însoțită de o creștere și mai rapidă a importurilor de bunuri intermediare și de capital, ceea ce confirmă caracterul import-intensiv al structurii de producție.

Nici dinamica datoriei publice nu este întâmplătoare. În 2008, România avea unul dintre cele mai reduse niveluri de îndatorare din regiune – puțin peste 11% din PIB. Astăzi, concurează cu Polonia pentru poziția a treia în clasamentul regional, după Ungaria și Slovacia.

Nu crizele au construit această datorie, ci s-a acumulat, în mare măsură, în anii fără criză.

Mecanismul convergenței

Cum poate o economie să convergă timp de două decenii și să devină, în același timp, singura economie din regiune aflată în contracție?

Răspunsul nu se află în viteza convergenței, ci în structura ei.

Convergența românească s-a construit pe consum și pe transferuri. Pe salarii care au crescut mai rapid decât productivitatea, pe fonduri europene care au suplinit investiția internă și pe o piață internă alimentată fiscal.

Ceea ce nu s-a construit este fundația: baza de ocupare, capacitatea industrială și rezerva demografică activă.

Încă din primul deceniu de apartenență la Uniunea Europeană, analizele BNR arătau că populația activă s-a redus cu 2,8 milioane de persoane între 2000 și 2016, iar emigrația a diminuat creșterea economică potențială cu aproximativ un punct procentual. Convergența pe cap de locuitor a fost, în parte, și rezultatul unei aritmetici favorabile: a crescut numărătorul, însă s-a redus și numitorul.

Datele demografice confirmă această realitate. România are cel mai mare număr de cetățeni rezidenți în alte state membre ale Uniunii Europene – aproximativ 3,1 milioane de persoane în 2023. Dacă includem și rezidența în afara spațiului comunitar, diaspora reprezintă între 16% și 20% din populația țării. În același timp, rata fertilității, care urcase la 1,71 înaintea pandemiei, a intrat ulterior pe o traiectorie descendentă.

Convergența s-a împărțit, literalmente, la un numitor tot mai mic.

O economie care converge prin consum arată foarte bine până în momentul în care consumul trebuie temperat. Iar acel moment este acum. Consolidarea fiscală lovește într-o structură fără amortizoare: fără o bază industrială în expansiune, fără o rezervă de forță de muncă activabilă și fără spațiu bugetar suficient pentru a absorbi șocurile.

Există însă o resursă pe care douăzeci de ani de convergență au ignorat-o aproape complet: jumătatea inactivă a forței de muncă potențiale.

România înregistrează unul dintre cele mai mari decalaje de ocupare între femei și bărbați din Uniunea Europeană. Este un rezervor de creștere economică rămas sistematic în afara calculelor. Comparațiile regionale măsoară PIB-ul, inflația, deficitele și productivitatea. Aproape niciuna nu măsoară cine lipsește din economie.

Nu este o omisiune de date, ci una de metodă. Datele există și sunt publice.

O țară aflată simultan în recesiune și în criză de forță de muncă nu își poate permite să ignore această resursă. Și totuși o face, ediție după ediție, raport după raport.

Primele excepții încep să apară. La 29 iunie 2026, prima ediție a simpozionului „Femei în Economie”, găzduită de ASIROM, a deschis exact această dezbatere: ce lipsește din indicatorii care definesc astăzi convergența economică? Între participanți s-au numărat Sorin Costreie, consilier prezidențial pentru educație și cercetare, Violeta Alexandru, senatoare și fost ministru al Muncii, Adrian Zvîncă, președintele ANOFM, Nicolae Giugea, președintele CNPP, Mihaela Marinescu, director BID, Camelia Sucu, reprezentând Crucea Roșie România, Eli Roman (SAMAS), Bogdan Drăghia (INS), Delia Rus și Daniela Gavankar (Fundația ASSA).

Nu este o dezbatere despre femei. Este o dezbatere despre structura economiei și despre variabila fără de care orice calcul al convergenței rămâne incomplet.

Anul 2026 nu este doar anul contracției economice. Este și anul în care România are la dispoziție fonduri europene record, estimate la 15-16 miliarde de euro – aproape 4% din PIB –, într-un moment în care termenul-limită pentru implementarea PNRR se apropie, iar riscul pierderii unei părți din aceste resurse din cauza ineficienței administrative este unul cât se poate de real.

Douăzeci de ani de apartenență la Uniunea Europeană au demonstrat că România știe să conveargă atunci când banii curg. Nu au demonstrat însă că știe să construiască structurile economice capabile să producă dezvoltare atunci când acești bani se opresc.

Diferența dintre cele două este, de fapt, diferența dintre o economie care a recuperat și una care s-a construit. La aniversarea celor două decenii de apartenență europeană, întrebarea rămâne deschisă: pe care dintre ele o sărbătorim?

România pierde tot mai mulți oameni din piața muncii, iar fenomenul nu mai poate fi pus doar pe seama demografiei. Cele mai recente date publicate de Institutul Național de Statistică (INS) arată că, în 2025, populația ocupată s-a redus cu aproape 159.000 de persoane față de anul precedent, în timp ce numărul persoanelor inactive a crescut cu peste 95.000, iar șomajul a urcat cu aproape 50.000 de persoane.

Indicatorul care atrage însă atenția este la categoria persoanelor încadrate drept casnice, unde numărul a crescut de la 1,316 milioane în 2024 la 1,361 milioane în 2025, ceea ce înseamnă aproximativ 45.000 de persoane. Aproape 98% dintre persoanele din această categorie sunt femei, iar creșterea numărului lor explică aproape jumătate din avansul populației inactive.

Pentru mediul de afaceri, aceste cifre transmit un semnal important. Creșterea numărului de casnice are loc într-o perioadă în care deficitul de forță de muncă continuă să fie invocat drept una dintre principalele frâne ale dezvoltării economice. În acest context, fenomenul depășește dimensiunea socială și devine o problemă economică majoră.

Munca acestor femei nu dispare odată cu ieșirea lor din statisticile ocupării, ci se mută în gospodărie, în îngrijirea copiilor, a persoanelor vârstnice și în activități esențiale pentru funcționarea societății, dar care nu sunt remunerate și nici reflectate în indicatorii economici. Este o infrastructură invizibilă pe care economia se sprijină fără să o contabilizeze.

Totodată, datele INS arată că populația de 15 ani și peste s-a redus cu doar aproximativ 14.000 de persoane, ceea ce indică faptul că deteriorarea pieței muncii nu poate fi explicată exclusiv prin evoluțiile demografice. În schimb, economia României a pierdut aproape 159.000 de persoane din populația ocupată, în timp ce inactivitatea și șomajul au crescut cumulativ cu aproape 145.000 de persoane.

Raportul INS evidențiază și o altă tendință relevantă: scăderea ocupării este concentrată în rândul patronilor și al lucrătorilor pe cont propriu, în timp ce numărul salariaților rămâne relativ stabil. Evoluția sugerează o erodare a bazei productive interne și a capacității economiei de a genera inițiativă antreprenorială și valoare adăugată.

„Raportul INS este nota de plată a unor decizii amânate ani la rând. Nu este o fotografie statistică. Ani la rând, politicile publice au tratat participarea la piața muncii ca pe o consecință a creșterii economice, nu ca pe una dintre condițiile ei. Dacă populația ocupată scade, inactivitatea crește, iar categoria casnicelor avansează într-un singur an cu peste 45.000 de persoane, concluzia este clară: România își restrânge propria bază de forță de muncă activă. Acest fenomen nu mai poate fi interpretat exclusiv ca o problemă socială. Înseamnă mai puțini contribuabili, productivitate mai redusă și o economie care își diminuează propriul potențial de creștere. Joseph Stiglitz a demonstrat, în «Costul inegalității», că subutilizarea capitalului uman nu este un rezultat inevitabil al pieței, ci consecința unor politici – și că se plătește în producție și în ritmul de dezvoltare. Aici mecanismul este identic: o rezervă de forță de muncă ținută în afara economiei nu este o chestiune socială, ci un cost pe care România îl suportă an de an, prin decizie sau prin lipsa ei. Aceasta este linia pe care CONAF o trasează astăzi: participarea femeilor la piața muncii este o agendă economică națională. Cine ignoră această realitate întârzie rezolvarea uneia dintre cele mai costisitoare vulnerabilități structurale ale economiei românești, și administrează declinul.”, a precizat dr. ec. Cristina Chiriac, președinte CONAF.

CONAF precizează că aceste concluzii vor fi dezvoltate în raportul „Starea economică a femeii în România – 2026”, aflat în curs de finalizare. Documentul va analiza impactul economic al participării reduse a femeilor pe piața muncii, costurile macroeconomice ale inactivității și soluțiile prin care această rezervă de capital uman poate contribui la creșterea competitivității economiei românești.