Dacă şoferii au participat la comiterea unei infracțiuni penale – precum furt, trafic de contrabandă sau poate chiar doar infracțiuni ale Codului rutier – chiar dacă firma nu are cunoştinţă de aceste fapte, aceasta tot va suferi pierderi extraordinare prin punerea sub sechestru, în principiu până la proces, sau chiar confiscarea ansamblului rutier. Însă şi dovedirea nevinovăţiei firmei este un proces laborios. Soluţia noastră ? Prevenţia.
Activitatea de transport rutier de mărfuri este plină de capcane. Printre acestea se regăseşte şi riscul penal, cu care mulți antreprenori se confruntă mai devreme sau mai târziu. Consecințele sunt uneori catastrofale: camion și remorcă confiscate, inclusiv marfa clientului, pentru un termen nelimitat pe baza unei singure decizii a procurorului.
Orice bun, chiar aparținând unui terț, poate fi pus sub sechestru în mâna legii dacă se consideră într-o anumită măsură legat de o faptă penală: furt, trafic de contrabandă sau chiar încălcări ale legislaţiei prevăzute de Codul Rutier.
În principiu, pentru fiecare măsură constrângătoare a unei autorități de stat, căile de recurs există, însă textul de lege este extrem de întortocheat, lăsând loc la multe interpretări. De exemplu, Articolul 131-21 (alin. 2) din Codul penal prevede, în ceea ce privește confiscarea obiectelor aparținând unei terțe părți în cadrul unei proceduri penale, că „confiscarea se aplică tuturor bunurilor mobile sau imobile, indiferent de natura lor, divizibile sau indivizibile, care au fost folosite pentru comiterea infracțiunii sau care erau destinate să fie comise și de care condamnatul este proprietar sau, sub rezerva drepturilor proprietarului de bună credință, de care are dispoziție liberă”.
Interpretarea ultimelor două propoziții dă bătăi de cap aducând incertitudinea în lipsa unui criteriu material indiscutabil.
În principiu, sarcina dovezii indiciilor de culpabilitate, sau mai bine zis de rea credință, în cazul unor speţe, cade asupra procurorului pe baza principiului prezumției de nevinovăție. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat de mult acest principiu. Astfel, încă din hotărârea sa pronunțată în 6 decembrie 1988, în cazul Barberà, Messegué și Jabardo c/ Spania, CEDO a decis: „(…) sarcina probei revine acuzării și îndoiala e în favoarea acuzatului. În plus, acuzarea trebuie să informeze persoana în cauză despre acuzațiile pe care le va avea de înfruntat, pentru a-i oferi posibilitatea de a-și pregăti și prezenta apărarea în consecință, și de a prezenta dovezi suficiente pentru a fundamenta o declarație de vinovăție (§ 77).”
Aprecierea noțiunii de „bună-credință” menționată la articolul 131-21 (al doilea alineat) din Codul Penal permite confiscarea unui bun de la un terț neimplicat în cadrul unei proceduri penale, ignorând principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum este definit mai sus.
Condițiile legale implică pentru firma proprietară a bunurilor confiscate să-și dovedească buna credință, deși poate nici nu este implicată de către procuror în cadrul dosarului penal deschis împotriva autorului principal.
Totuși, aceasta va trebui să-și dovedească bună credință, cu alte cuvinte faptul că nu este implicată, nu a putut să aibă cunoștință de fapte de natură penală, ci, mai ales, că a făcut totul ca să le evite.
Pe lângă faptul că sarcina dovezii nu mai este suportată de procuror, în ciuda principiilor de bază, noțiunea de „bună-credință” a terțului proprietar nu are nicio definiție legală și este lăsată la aprecierea arbitrară a instanțelor.
Această confuzie, care implică eforturi de interpretare nesfârșite în fiecare caz, poate fi considerată că încalcă principiile juridice ale clarității, previzibilității și securității juridice definite tocmai în articolul 8 din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului și a articolul 7-1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Legiuitorul are „obligația de a stabili el însuși domeniul de aplicare a legii penale și de a defini infracțiunile și pedepsele în termeni suficient de clari și preciși”.
Prin decizia sa din 16 septembrie 2011, Consiliul Constituțional aplică exigența clasică a preciziei legii penale. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în baza articolului 7, § in, din Convenție, impune ca normele penale să fie precise, previzibile și accesibile (vezi, în special: CEDO, 26 aprilie 1979, Sunday Times c. Regatul Unit, nr. 6538/74, § 49).
Legiuitorul, omiţând să ofere o definiție legală precisă a noțiunii de „bună-credință” menționată la articolul 131-21 (al doilea alineat) din Codul Penal, pare că ignoră principiile de claritate, previzibilitate juridică și securitate juridică.
În plus, cel de-al doilea criteriu al dispoziției libere este tot atât de incert și de supus la discuții.
Dispoziția liberă este menționată în mai multe acte, astfel, conform articolului 537 din Codul civil, persoanele fizice au dispoziție liberă asupra bunurilor care le aparțin, sub modificările stabilite de legi. Dispoziția liberă este, așadar, expresia libertății care aparține de drept fiecăruia, de a da, a face sau a nu face.
În drept, libertatea de a dispune de bun constituie unul dintre cele mai importante atribute ale dreptului de proprietate. Libertatea de a dispune de bun caracterizează « abususul », care este « consubstanțial dreptului de proprietate ». Rezultă că adevăratul proprietar este acela care are dispoziție liberă asupra bunului.
Aplicarea dispozițiilor menționate anterior necesită să se caute, dincolo de aparențe, identitatea adevăratului titular al dreptului de a dispune de bun (cf. Cass, crim., 23 mai 2013, nr. 12-87.473, P+B+I: JurisData nr. 2013-009704 – Săptămâna juridică).
Cu alte cuvinte, se va căuta pe baza elementelor materiale, peste aparente, cine avea puterea de a de a dispune de bun, adevăratul proprietar. Nu este doar despre o constatare materială a actului de proprietate, ci de o libertate și de drept efectiv asupra bunului.
Autorul presupus al infracțiunii ar fi încălcat regulile impuse de către proprietarul bunului cu care s-a comis infracţiunea pentru a încălca legea, ceea ce implică că adevăratul proprietar, nu doar în acte, ar fi pus limite clare și impus reguli imperative de respectat.
În concluzie, criteriile legale sunt extrem de întortocheate și supuse la interpretări care aduc procese complicate cu rezultate incerte.
În plus, deși restituirea unui bun destinat unei folosințe comerciale este, în majoritatea timpului, o urgență vitală pentru transportator, confruntat cu pierderi de venituri, taxe, penalități, cheltuieli de pază etc. Termenele de judecată par extrem de lungi, trec uneori luni întregi până se primește cel puțin o convocare la audiență.
Bineînțeles că putem critica formularea legii și dificultățile de aplicare, însă inversiunea sarcinii dovezii, de la acuzator la acuzat, devine o tendință din ce în ce mai răspândită în materia penală. Bineînțeles, este o tendință criticabilă. Putem să discutăm îndelungat, putem sesiza CEDO şi, după ani de zile de procese și de cheltuieli nesfârșite, poate chiar câștigăm. Însă nu ni se pare o atitudine matură în fața riscului care rămâne de anticipat pentru a evita astfel de situații neplăcute, uneori chiar dramatice pentru firme mici sau medii de transport. Orice neclaritate sau confuzie riscă să fie interpretată în dauna proprietarului.
Interesul antreprenorului va fi de a evita astfel de situații prevăzând și anticipând riscul penal prin dovada consemnării clare și impunerea unor reguli care exclud orice dubiu asupra unei eventuale complicități, fie doar pasive: sancțiuni clare prin contractul de muncă și puse în aplicație, dovada unei supravegheri constante și reguli impuse pentru a evita simplul risc de folosire a instrumentului de muncă în afara autorizației proprietarului firmei și astfel a exclude orice suspiciune de complicitate a firmei.
Ca orice risc antreprenorial, riscul penal este de studiat și de anticipat suficient în avans cu niște juriști profesioniști.
Prevenirea este mai eficientă decât vindecarea.
Av. Radu Duţă
Avocat à la Cour au Barreau de Luxembourg
Avocat au Barreau de Paris
23, rue Charles Arendt, L-1134 Luxembourg
T.: +352 26 20 14 57 – GSM.: +352 621 62 89 76 – F.: +352 26 20 14 57 57
