Astazi, 10 mai, Curtea de Apel din Tg. Mureș, a respins “ca nefondat si nelegal” recursul formulat de AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA împotriva Sentinței nr. 1din 4 ianuarie 2021 pronunțată de Tribunalul Harghita în cazul unei firme de transport cu capital românesc.

“Din câte știu, este prima Hotărâre definitivă care dă câștig de cauză firmelor de transport în războiul pe retratarea diurnelor plătite șoferilor care lucrează în alte țări decât România”, a declarat av. Aurelian Opre, avocatul care a instrumentat cazul și care va putea fi urmărit în cadrul videoconferinței Tranzit de marți, 11 mai, pe tema diurnelor.

Motivarea Curții este așteptată în câteva săptămâni. Până atunci, redăm mai jos câteva fragmente din motivarea Tribunalul Harghita (Sentinta civila nr. 1/2021) ramasa definitiva in recurs prin Decizia nr. 249/2021 de azi a Curtii de Apel Targu Mures: “Cu privire la temeiurile de drept incidente în cauză, tribunalul reține că aceste sunt următoarele: – art. 9 din Legea 16/2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale potrivit căruia: „Personalului angajatorilor stabiliți pe teritoriul României, care efectuează operațiuni de transport internațional, fiind trimis să lucreze pentru o perioadă de timp limitată pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederației Elvețiene, și care nu se încadrează în situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2), i se aplică prevederile art. 43 din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și beneficiază de drepturile prevăzute la art. 44 alin. (2) din același act normativ.” -art. 7 punctul 43 din Codul fiscal potrivit căruia prin „transport internațional” se înțelege „orice activitate de transport pasageri sau bunuri efectuat de o întreprindere în trafic internațional, precum și activitățile auxiliare, strâns legate de această operare și care nu constituie activități separate de sine stătătoare. Nu reprezintă transport internațional cazurile în care transportul este operat exclusiv între locuri aflate pe teritoriul României”. -art. 43 din Codul Muncii; potrivit căruia: „Delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă”. -art. 44 al. 2 din Codul Muncii, potrivit căruia „Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.”

„Din coroborarea a cestor prevederi legale, tribunalul constată că rezultă următoarele concluzii:

1. În cazul salariaților care prestează activitatea de șoferi în traficul internațional de marfă, aceștia au dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare (cheltuieli acoperite de diurnă), precum și la o indemnizație de delegare, aceasta din urmă fiind un drept salarial diferit de diurnă, nefiind destinată decontării transportului și mesei, ci are scopul de a recompensa efortul suplimentar generat de munca departe de casă.
2. Atât timp cât angajații reclamantei prestează activitatea de șoferi în transport internațional de marfă, le sunt aplicabile prevederile art. 9 din Legea nr. 16/2017, potrivit cărora în cazul lor se aplică doar prevederile art. 44 al. 2 din Codul muncii, ceea ce duce la concluzia că prevederile art. 44 al. 1 din Codul muncii, care limitează durata delegării la 60 de zile/an, nu sunt aplicabile în această materie, ceea ce este logic, având în vedere că prin natura profesiei lor șoferii din transportul internațional de marfă lucrează în cea mai mare parte a timpului de lucru în afara țării. În consecință, atât timp cât pentru acest tip de angajați nu se aplică limitările de timp prevăzute la art. 44 al. 1 din Codul muncii și nici nu există vreo altă limită de timp pentru durata exercitării activității în afara țării care să fie prevăzută de Legea nr. 16/2017, faptul că delegarea angajaților pârâtei este o situație permanentă nu reprezintă o încălcare a legii și nici nu poate justifica neaplicarea prevederilor art. 44 al. 2 referitoare la dreptul acestor angajați de a beneficia de indemnizația de delegare.
3. Sumele de bani primite cu titlul de indemnizații de deplasare de angajații reclamantei reprezintă o remunerație pentru munca prestată în străinătate, dar, așa cum s-a arătat mai sus, este vorba de o remunerație acordată în temeiul prevederilor speciale ale art. 9 din Legea nr. 17/2017 coroborat cu art. 44 al. 2 din Codul muncii. În consecință, acestor sume li se aplică regulile fiscale prevăzut de art. 76 al. 2 lit. k din Codul fiscal, adică se impozitează doar ceea ce depășește de 2,5 ori nivelul diurnei prevăzute de HG 518/1997. Cu privire la acest aspect trebuie menționat că așa cum rezultă în mod expres din prevederile 76 al. 2 lit. k din Codul fiscal, acest text de lege se aplică exclusiv sumelor care nu au caracter de diurnă (cele destinate decontării cheltuielii cu masa și cazarea), trimiterea făcută la prevederile HG 518/2017 fiind făcute doar în scopul stabilirii plafonului maxim al sumelor care pot fi acordate cu titlul de indemnizație de delegare, aceasta din urmă fiind o sumă distinctă de diurnă și cu un alt scop decât diurna, respectiv scopul de a compensa lucrul la distanță de casă. Prin raportare la aceste concluzii, tribunalul constată că sunt corecte susținerile reclamantei în sensul că sumele acordate angajaților săi cu titlul de indemnizație de delegare nu sunt supuse impozitării, în cauză fiind aplicabilă scutirea instituită de art. 76 al. 2 lit. k din Codul Fiscal actual (prevederi legale identice cu cele din vechiul Cod fiscal – legea nr. 571/2003, art. 55 al. 4 lit. g). În ceea ce privește apărările pârâtelor, tribunalul constată că sunt neîntemeiate, după cum urmează: Lipsa unor documente justificative din care sa rezulte ca indemnizațiile specifice delegării au fost acordate salariaților cu titlu de rambursare a cheltuielilor generate de delegare, respectiv cheltuieli de transport, cazare si masa este irelevantă, deoarece prin raportare la prevederile art. 9 coroborat cu art. 44 al. 2 din Codul muncii rezultă că nici nu era nevoie de asemenea acte, având în vedere că indemnizația de delegare nu este destinată decontării transportului și mesei, ci are scopul de a recompensa efortul suplimentar generat de munca departe de casă, astfel că în mod logic pentru sumele acordate cu acest titlu nu se pot prezenta documente justificative.