O nouă directivă a Departamentului Comerțului al SUA zguduie piața globală a etanului, introducând un regim de licențiere care complică relația deja tensionată dintre Washington și Beijing. Impunerea licențelor pentru exporturile de etan către China – anunțată de Biroul pentru Industrie și Securitate (BIS) – riscă să fragilizeze grav un comerț ce reprezintă 55% din volumul mondial al acestei materii prime vitale pentru industria petrochimică.
Licențierea exporturilor: o barieră birocratică cu impact imediat
Conform noii directive, companiile americane care doresc să exporte etan către China trebuie să obțină o licență de utilizator final validat (VEU), iar revocarea licențelor deja emise a generat o undă de șoc printre operatori. Efectele sunt deja vizibile: două nave mari pentru transportul de etan (VLEC), Pacific INEOS Grenadier și STL Qianjiang, sunt ancorate fără perspective clare de încărcare sau plecare din terminalele de pe coasta Golfului. STL Qianjiang, operată de Satellite Chemical, este blocată la Nederland din 26 mai. O a treia navă, Gas Changjiang, ar putea fi redirecționată, însă destinația sa rămâne incertă.
Giganții Enterprise Products Partners și Energy Transfer se confruntă cu respingeri ale cererilor de licență și sunt obligați să-și modifice programele de livrare. Rezultatul? Congestie în terminalele Nederland și Morgan’s Point și o incertitudine care riscă să blocheze lanțul logistic. Cu peste 55% din exporturile americane de etan îndreptându-se către China în 2024, redirecționarea volumelor este o sarcină aproape imposibilă.
India nu poate prelua „valul” de etan redirecționat
Deși India reprezintă o alternativă teoretică, realitatea din teren e mult mai restrictivă. Doar India, în afară de China, are facilități de descărcare compatibile cu VLEC-urile, însă capacitatea de absorbție este limitată la 2 milioane de tone anual – echivalentul a patru descărcări VLEC pe lună. Cu alte cuvinte, India nu poate prelua mai mult de o mică fracțiune din etanul blocat de noua reglementare americană.
Chiar dacă rafinăriile chineze beneficiază de capacități de stocare importante, întârzierile în livrări și în obținerea licențelor ar putea duce la scăderea ritmului de operare. Într-un moment în care industria chineză încearcă să migreze de la propan la etan, pentru a combate marjele negative din petrochimie, orice întrerupere a fluxului de etan poate amâna punerea în funcțiune a noilor instalații de cracare sau, mai grav, poate închide temporar capacități existente.
SUA: impact asupra terminalelor și proiectelor aflate în construcție
Pe partea americană, scăderea ritmurilor de export amenință utilizarea terminalelor existente și pune sub semnul întrebării fezabilitatea noilor investiții. Proiectele precum Neches River Terminal Phase 1 (3,7 milioane tone/an, programat pentru 2025), Marcus Hook Expansion (1,4 milioane tone/an) și Nederland Flexport (5,1 milioane tone/an), preconizate pentru 2026, ar putea suferi întârzieri sau reduceri de capacitate. Chiar și în scenariul optimist al finalizării la termen, operatorii ar putea prefera conversia la exporturi de propan, o marfă cu mai puține constrângeri birocratice.
În prezent, flota mondială numără 30 de VLEC-uri, cu 58 de unități în construcție și alte 8 ULEC-uri (Ultra-Large Ethane Carriers). În T1 2025 s-au comandat încă patru nave noi, însă climatul actual de incertitudine îi determină pe armatori să adopte o atitudine de „wait-and-see”. O încetinire a ritmului de contractare este, astfel, aproape inevitabilă în trimestrele următoare.
Licențele ca armă de negociere și frână pentru comerț
Deși oficial, mandatul de acordare a licențelor are un caracter tehnic și temporar, efectele sale sunt cât se poate de reale și adânci. Se conturează astfel o încetinire semnificativă a comerțului global cu etan, o frână asupra investițiilor în infrastructură și o lovitură asupra planurilor de extindere ale marilor jucători din industria petrochimică – de ambele părți ale Pacificului. În esență, SUA pare să fi oferit Chinei o nouă rundă de incertitudine în ceea ce devine tot mai clar un război comercial de uzură, în care birocrația joacă rolul principal.
