Pentru a răspunde celor mai frecvente întrebări legate de Pachetul Mobilitate, Comisia Europeană a realizat un îndrumar, care nu are valoare legislativă, însă oferă statelor membre lămuriri cu privire la interpretarea prevederilor din noua legislație. Este vorba în special despre întoarcerea șoferilor la 3 sau 4 săptămâni la locul de reședință sau la centrul operațional al angajatorului, precum și despre efectuarea timpilor de conducere și de odihnă. Până la sfârșitul lui decembrie 2020, toate țările au obligația de a transmite Comisiei legislația națională adoptată de transpunere a actelor normative.
Pachetul Mobilitate 1 include regulamentul 1054/2020 de modificare a 561/2006 privind pauzele de conducere și de odihnă și a 165/2014 privind tahografele, regulamentul 1055/2020 de modificare a 1071/2009, 1072/2009 și 1024/2012, regulamentul 1056/2020 privind informațiile electronice referitoare la transportul de mărfuri și directiva 1057/2020 de completare a 71/1996, 67/2014 și 22/2006. Prevederile din Pachet intră în vigoare etapizat. Dintre acestea, întoarcerea șoferilor la fiecare 3 săptămâni la adresa de domiciliu sau la sediul operațional al angajatorului și interzicerea efectuării repausului săptămânal normal în cabina vehiculului sunt obligatorii deja din 20 august 2020.
Iată mai jos care au fost întrebările pe care Comisia Europeană (CE) a simțit nevoia să le clarifice:
Cum trebuie înțeleasă și aplicată obligația de întoarcere a șoferului „la reședință“? Care sunt obligațiile și drepturile angajatorilor și respectiv ale șoferilor?
Comisia Europeană: Obiectivul este îmbunătățirea condițiilor de lucru ale șoferilor, evitând ca aceștia să petreacă perioade excesiv de lungi pe drum. Întreprinderea de transport are obligația să organizeze munca lor, astfel încât aceștia să poată reveni „la reședință” la fiecare 3 sau 4 săptămâni consecutive (în funcție de ce pauze săptămânale au făcut înainte – una sau două pauze săptămânale reduse consecutive). Articolul 8 alineatul (8a) din regulament se referă la două posibile locuri de returnare care trebuie oferite și organizate de angajator: centrul operațional al angajatorului (unde șoferul are sediul în mod normal, în statul membru al sediului angajatorului) sau reședința conducătorului auto (atunci când aceasta diferă de locul de stabilire al angajatorului). „Conducătorul auto este liber să aleagă unde să-și petreacă perioada de odihnă, astfel că angajatorul nu îl poate obliga să aleagă sediul firmei ca loc de întoarcere. În cazul în care șoferul nu are nicio opțiune – iar acest lucru trebui dovedit, de exemplu, prin e-mail – angajatorul poate alege dintre cele două, în funcție de care este mai convenabilă.“
O altă problemă este locul în care șoferul își petrece în cele din urmă odihna. În acest sens, regulamentul nu prevede un anumit loc și nu poate exista nicio încălcare a legislației UE în acest sens. Așadar, angajatorul trebuie să ofere posibilitățile de returnare conform regulamentului. Regula stabilește o obligație de natură organizațională, combinată cu obligația de a ține evidențele corespunzătoare pentru verificări de către autoritățile competente. În timp ce șoferul își poate alege locul de odihnă, el nu poate elibera operatorul de obligațiile sale de a organiza munca, permițând întoarcerea regulată „acasă“, chiar dacă dă și o declarație în acest sens. În concluzie, angajatorul este obligat să-i ofere șoferului posibilitatea de a se întoarce fie la locul său de reședință, fie la centrul operațional al angajatorului în care se află în mod normal, printr-o organizare adecvată a muncii.
În ceea ce privește locul concret de odihnă, aceasta este o chestiune care trebuie luată în considerare de șofer și nu impune angajatorului ori conducătorului auto să păstreze nicio dovadă specială. De exemplu, un șofer polonez care locuiește în Slovacia și este angajat la o companie stabilită în Polonia efectuează operațiuni de transport între Franța și Spania. Angajatorul trebuie să-i organizeze munca astfel încât să îi permită șoferului să se întoarcă fie la locul de reședință (Slovacia), fie la centrul operațional al companiei (Polonia) în mod regulat. Cu toate acestea, șoferul poate informa angajatorul cu privire la decizia sa de a profita de ocazia unei pauze pentru a merge în mod excepțional într-un alt loc, de exemplu, în sudul Italiei pentru vacanță. După pauză, șoferul va merge direct de la locul unde și-a luat odihna în Italia la locul unde va relua munca (Spania și Franța).
Cum va demonstra compania că a organizat munca în așa fel încât șoferul să aibă posibilitatea de a se întoarce fie la locul de reședință, fie la centrul operațional?
Întreprinderea de transport utilizează evidența tahografelor, bonuri fiscale sau alte documente pentru a dovedi conformitatea cu obligația de a organiza întoarcerea șoferilor. Alte documente care demonstrează că angajatorul a oferit conducătorului auto posibilitatea reală de a reveni fie la locul de reședință, fie la centrul operațional al întreprinderii pot fi biletele sau orice altă dovadă a altor aranjamente de călătorie. Dovezile trebuie păstrate la sediul întreprinderii și prezentate la cererea autorităților de control din statul membru de stabilire a angajatorului sau la cererea autorităților de control din orice alte state membre. Important! Șoferului nu i se va cere să aibă dovezi ale locului în care a avut anterior o pauză în vehicul.
După efectuarea controlului rutier, autoritățile ar putea, de exemplu, să solicite informații suplimentare cu privire la activitatea unui șofer autorităților din statul membru unde are sediul operatorul. Regulamentul 561/2006 și directiva 22/2006 prevăd că statele membre se ajută reciproc în aplicarea prevederilor și în verificarea conformității acestora.
Cine ar trebui să achite costurile de călătorie ale șoferului pentru a reveni la centrul operațional al întreprinderii sau la locul de reședință?
Dacă un șofer își încheie perioada de lucru în unul dintre cele două locuri la alegere pentru întoarcere sau în vecinătatea acestora, atunci nu există costuri suplimentare de călătorie pentru angajator. În cazul în care perioada de lucru care precede întoarcerea la unul dintre cele două locuri se termină într-un loc îndepărtat de cel ales pentru întoarcere, atunci obligația angajatorului de a organiza întoarcerea șoferilor include și responsabilitatea financiară de acoperire a costurilor de călătorie. Atunci când un șofer decide să nu beneficieze de oferta angajatorului de a se întoarce la locul său de reședință sau la centrul operațional al angajatorului și decide să-și petreacă perioada de odihnă într-un alt loc, orice costuri de călătorie către și de la acest loc ar trebui să fie acoperit de șofer. Aceleași principii li se aplică șoferilor care au un loc de reședință într-o țară terță și sunt angajați la compania stabilită în UE.
Este aplicabilă prevederea și în cazul șoferilor care desfășoară activități independente? Cum pot aceștia să demonstreze că și-au îndeplinit obligația de a reveni la locul de reședință sau la centrul de exploatare al întreprinderii?
Articolul 8 alineatul (8a) se aplică numai șoferilor angajați. Regulamentul 561/2006 nu definește relațiile de muncă. Cu toate acestea, în absența unei trimiteri la legislația națională, pentru interpretarea anumitor situații trebuie văzută jurisprudența în cazul situațiilor similare. Caracteristica esențială a unei relații de muncă este aceea că, pentru o anumită perioadă de timp, o persoană prestează servicii pentru și sub îndrumarea altei persoane, în schimbul cărora primește remunerație. În același sens, chiar dacă definiția „șoferului care desfășoară activități independente” cuprinsă în Directiva 15/2002 nu este aplicabilă ca atare în contextul regulamentului 561/2006, se poate lua totuși în considerare. Cu alte cuvinte, o persoană care este doar declarată a fi independentă, dar a cărei situație îndeplinește condițiile ce caracterizează un raport de muncă avut cu o altă persoană (fizică sau juridică), trebuie considerată ca persoană angajată în sensul articolului 8 alineatul (8a).
Ce constituie „cazare potrivită pentru bărbați și femei“ pentru efectuarea perioadelor normale de odihnă săptămânală?
Legislația clarifică faptul că perioadele de odihnă săptămânală normală de cel puțin 45 de ore trebuie luate într-un spațiu de cazare adecvat atât pentru femei, cât și pentru bărbați, cu condiții de dormit și sanitare corespunzătoare. Nu există o definiție în legislație și nici o listă de criterii pentru noțiunea de „cazare adecvată“ și este important să existe flexibilitate în ceea ce privește tipul de cazare pe care șoferii îl pot folosi. Cu toate acestea, articolul 8 alineatul (8) vorbește despre condiții adecvate de cazare, care ar trebui să lase suficientă intimitate pentru fiecare persoană. Mai multe tipuri de cazare pot îndeplini aceste criterii, de exemplu, un hotel, un apartament de închiriat, un motel sau o casă privată.
Ce ar trebui să prezinte un șofer pentru a dovedi că nu a petrecut repausul săptămânal normal în camion, ci într-un loc de cazare adecvat?
Articolul 34 alineatul (3) din regulamentul 165/2014 specifică faptul că statele membre nu le impun șoferilor obligația de a prezenta documente care să ateste activitățile lor în afara vehiculului. Aceasta acoperă și situațiile de odihnă săptămânală normală. Astfel, oamenii legii nu pot solicita de la șoferi documente care să dovedească faptul că odihna lor săptămânală normală înainte de inspecția rutieră nu a fost petrecută în vehicul. Șoferii pot fi amendați doar atunci când sunt prinși în momentul controlului ca luând odihna săptămânală normală la bordul vehiculului.
Un șofer care însoțește un vehicul transportat cu feribotul sau trenul, pentru o călătorie de 8 ore sau mai mult, și cu acces la o cabină de dormit, trebuie să ia celelalte părți ale perioadei regulate de odihnă săptămânală într-o cazare adecvată sau este permis să petreacă aceste părți din odihna săptămânală obișnuită în vehicul?
Perioada de odihnă este o perioadă în care un șofer poate dispune liber de timpul său și care nu va fi întreruptă de activități legate de muncă. Există o singură situație în care un șofer își poate întrerupe odihna zilnică sau săptămânală, și aceasta se întâmplă atunci când însoțește vehiculul transportat de un feribot sau tren. Singurul scop al articolului 9 alineatul (1) este de a permite una sau două întreruperi ale unei perioade de odihnă zilnică sau săptămânală, care se face parțial pe feribot sau tren, cu condiția ca durata totală a întreruperii să nu depășească o oră, iar șoferul să aibă acces la cușetă. Articolul 9 alineatul (1) nu permite însă derogarea de la articolul 8 alineatul (8). Prin urmare, șoferul nu poate petrece o parte din repausul săptămânal obișnuit în vehicul, cu încălcarea dispoziției respective, înainte de a se îmbarca și/sau după ce a debarcat din feribot/tren.
Când un șofer a luat două perioade de odihnă săptămânală redusă consecutiv, cele două perioade de compensare pot fi atașate separat altor perioade de odihnă de cel puțin nouă ore și efectuate în timpul operațiunii de transport internațional?
Orice derogare de la regulile generale trebuie interpretată și aplicată strict, pentru a nu pune în pericol obiectivele legislației. După cum se indică în considerentul 8 din regulamentul 1054/2020, intenția legiuitorului este de a le permite șoferilor angajați într-o călătorie internațională pe distanțe lungi să se întoarcă acasă pentru odihna săptămânală regulată și compensat pentru perioadele de odihnă săptămânale reduse anterioare. Articolul 8 alineatul (6b) din regulament specifică faptul că odihna săptămânală normală luată după două odihne săptămânale reduse va fi precedată de odihna luată în compensare pentru cele două odihne săptămânale reduse consecutive anterioare și nu de alte activități, precum conducerea vehiculelor sau alte lucrări. Astfel, cele două compensații trebuie luate „în bloc“ și atașate la odihna săptămânală regulată după cele două odihne săptămânale reduse consecutive.
Care sunt circumstanțele excepționale în care șoferul poate depăși timpul de conducere zilnic și săptămânal? Cum se controlează astfel de circumstanțe excepționale?
Depășirea timpilor de conducere zilnici și/sau săptămânali este permisă în circumstanțe excepționale exclusiv în cazurile în care un șofer trebuie să ajungă la locul de reședință sau la centrul operațional al angajatorului pentru a lua o perioadă de odihnă săptămânală (noul paragraf 2 din articolul 12 din regulamentul 561) sau o perioadă de odihnă săptămânală regulată (noul paragraf 3 al articolului 12). Derogarea poate fi utilizată atunci când, din cauza unor circumstanțe neprevăzute, independente de voința șoferului sau a operatorului (condiții meteorologice, aglomerație, întârzieri la punctele de încărcare/descărcare etc.), un șofer nu poate ajunge la unul dintre locurile indicate mai sus pentru o odihnă săptămânală, fără încălcarea normelor UE privind odihna zilnică sau săptămânală. În acest caz, șoferul trebuie să indice manual motivul încălcării limitei timpului de conducere pe foaia de înregistrare tipărită din tahograf. Această declarație îl responsabilizează pentru informațiile introduse. Prelungirea timpilor de conducere în circumstanțele excepționale menționate mai sus nu trebuie să aibă ca rezultat scurtarea perioadei de odihnă după această prelungire și trebuie compensată cu un timp suplimentar de odihnă atașat oricărei perioade de odihnă, până la sfârșitul celei de-a treia săptămâni următoare săptămânii în care derogarea a fost aplicată.
Poate un șofer care depășește timpul de conducere zilnic și săptămânal din cauza unor circumstanțe excepționale să depășească, de asemenea, limita maximă de 90 de ore de conducere pe parcursul a două săptămâni?
Posibilitatea ca șoferii să depășească timpii de conducere în circumstanțe excepționale, pentru a ajunge la locul de reședință sau la centrul operațional al angajatorului în vederea odihnei săptămânale sau pentru o perioadă de repaus săptămânal regulat, nu le permite derogarea de la obligația de a nu depăși maximum de 90 de ore de conducere pe durata a două săptămâni, așa cum este stabilit la articolul 6 alineatul (3) din regulamentul 561. Noul paragraf 2 al articolului 12 din regulament enumeră dispozițiile de la care poate pleca șoferul – articolul 6 alineatele (1) și (2) privind limitele maxime zilnice și săptămânale de conducere și articolul 8 alineatul (2) privind obligația șoferului de a lua o nouă perioadă de odihnă zilnică la fiecare perioadă de 24 de ore de la sfârșitul perioadei de odihnă zilnice sau săptămânale anterioare.
Prin urmare, șoferul trebuie să respecte în toate cazurile limita maximă de conducere de 90 de ore pe parcursul a două săptămâni. De exemplu, un șofer care a condus 56 de ore într-o săptămână dată (săptămâna 1) poate conduce încă două ore după ce a luat o pauză de 30 de minute pentru a ajunge la el acasă pentru a face odihna săptămânală regulată. În săptămâna următoare (săptămâna 2), șoferul va trebui să se asigure că nu conduce mai mult de 32 de ore. Această prelungire de două ore va trebui compensată printr-o perioadă echivalentă de odihnă luată „în bloc“ înainte de sfârșitul celei de-a treia săptămâni următoare săptămânii 1.
Un șofer care face parte dintr-un echipaj este obligat să ia pauza de 45 de minute în vehiculul în mișcare? Pauza poate dura mai mult de 45 de minute?
Șoferul din echipaj așezat lângă șoferul care conduce efectiv vehiculul nu este obligat să ia o pauză de 45 de minute în vehiculul în mișcare și poate să aleagă dacă vrea să-și facă pauza pe drum sau în afara vehiculului. În această ultimă variantă pauza poate fi cu siguranță mai lungă de 45 de minute. Pauza făcută într-un vehicul în mișcare trebuie să aibă 45 de minute, conform articolului 7 din regulamentul 561. Timpul rămas petrecut în vehicul, alături de șoferul care conduce efectiv vehiculul respectiv, trebuie înregistrat ca perioadă de disponibilitate, așa cum se specifică la articolul 3 litera (b) paragraful 3 din directiva 15/2002.
De când se va aplica obligația de înregistrare manuală a trecerii frontierei?
Articolul 34 – alineatul (6) litera (f) și (7) – din regulamentul 165/2014 prevede ca șoferii să înregistreze manual simbolul țării în care intră după ce au traversat frontiera unui stat membru. Obligația se aplică de la 20 august 2020 pentru vehiculele echipate cu tahograf analog și de la 2 februarie 2022 pentru vehiculele echipate cu tahograf digital. Șoferul trebuie să oprească în cel mai apropiat loc posibil la frontieră sau după aceasta. În cazul în care trecerea frontierei unui stat membru are loc pe feribot sau tren, șoferul trebuie să introducă simbolul țării în portul sau stația de sosire. De asemenea, este important de reținut că, începând cu 20 august 2020, conducătorii de vehicule echipate cu un tahograf analog trebuie să înregistreze simbolul țărilor în care a început și s-a terminat perioada zilnică de lucru, așa cum a fost deja cazul vehiculelor echipate cu un tahograf digital.
