Într-o adresă trimisă ministrului finanțelor și primului ministru, Camera Consultanților Fiscali (CCF) argumentează necesitatea amnistiei fiscale și stabilirea clară a regimului fiscal al diurnei prin tratarea nediferențiată și explicită a variantelor de diurnă reglementate sub diferite denumiri de legislația muncii. „Având în vedere absența unui cadru fiscal cert și predictibil în perioada 2015-2021 și constatând că pe acest fond nu mai pot fi identificate alte soluții rezonabile de ieșire din această situație, fără mari pierderi economice pentru angajatorii români și pentru România de altfel, dar și pierderi de credibilitate și încredere pentru autoritățile statului atât cele executive, cat și cele legislative, considerăm că se impune adoptarea unui act normativ similar legii 209 / 2015 (n.r. cel care a consemnat amnistia fiscală) care să prevadă interdicția efectuării de reîncadrări ale indemnizațiilor în venituri salariale integral impozabile și să anuleze obligațiile fiscale principale și accesoriile stabilite de organele de inspecție fiscală în urma reîncadrării acestor indemnizații pentru perioade controlate ulterioare datei de 1 iulie 2015.”

Argumentația fiscală a Camerei Consultanților Fiscali (CCF) se încheie cu următoarele concluzii și recomandări, care sunt întrucâtva în linie cu propunerile legislative ale reprezentanților PNL (printre care și actualul ministru al Finanțelor Publice, Dan Vîlceanu), deoarece prevăd limitarea plafonului neimpozabil al diurnelor la 3 ori nivelul salariului de bază aferent locului de muncă ocupat de salariat.

Avantajul unei asemenea abordări, susține CCF, este stimularea angajaților de a crește salariul de bază care este taxabil, pentru a putea acorda și o diurnă mai mare ne taxabilă, prin introducerea celui de-al doilea element de raportare în stabilirea plafonului neimpozabil (salariul de bază).

Redăm mai jos concluziile raportului CCF transmis ministrului Finanțelor și primului ministru:

Concluzii generale și recomandări ale Camerei Consultanșilor Fiscali:

1. Intervențiile legislative realizate de autorități în contextul amnistiei din 2015 (2015, 2017 și 2020), în scopul declarat al asigurării predictibilității fiscale necesare pentru angajatorii români, au fost și insuficiente și, în opinia noastră, mai ales eronat plasate și în OUG 28/2015, respectiv Legea 344 / 2006, în legea 16 / 2017 și în legea 172 / 2020 privind detașarea salariaților în cadrul prestărilor de servicii transnaționale întrucât aceste acte normative:

(i) au un alt obiect de reglementare și scop;

(ii) vizează strict detașării le transnaționale la nivelul statelor membre;

(iii) nu abordează alte concepte și situații specifice delegării, detașării și mobilității angajaților care sunt prezente însă în Codul Muncii și care au implicații legate de fiscalizare.

2. Starea de incertitudine, lipsa de transparență și confuzie în rândul autorităților implicate se menține și este dovedită de ineficacitatea dialogului acestor autorități cu transportatorii organizat în cadrul grupului de lucru comun constituit în acest an, de corespondența formală cu aceste instituții precum și de acțiunile de control cu abordări ne unitare la nivel național organizate de ANAF cu această tematică.

• Situația de vulnerabilitate în care se află angajatorii români s-a deplasat spre disperare și nemulțumire în condițiile în care dialogul cu instituțiile statului nu a dat rezultate în timp ce în urma acțiunilor de control fiscal li se impune plata unor sume impresionante pe care niciodată nu le-au avut incluse în tarifele prestațiilor către clienți, deci nu le-au încasat și evident că nici nu au de unde să le plătească nici măcar cu prețul falimentului și disponibilizării angajaților. Astfel, starea de fapt a devenit explozivă.

• Este imperios necesară reglementarea clară și nediferențiată, în Codul fiscal, a modului de fiscalizare a celor patru categorii de sume suplimentare față de salariul de bază, care au aceeași natură și aceleași caracteristici, pe care angajatorii le plătesc angajaților în același scop ( respectiv prestația suplimentară prevăzută în art. 25 alin. (1) din Codul muncii, indemnizația de delegare prevăzută de art. 44 alin. (2) din Codul Muncii, indemnizatie de detașare prevăzută de art. 46 alin. (4) din Codul muncii, indemnizația specifică detașării transnaționale prevăzută de art. (2) alin (1) lit. h din lege 16 / 2017), așa după cum am demonstrat în cele de mai sus.
• Apreciem că regimul fiscal al acestor patru forme de sume suplimentare, generic numite diurne, trebuie stabilit explicit în Codul fiscal și nu în alte acte normative, având în vedere că:

(i) sediul materiei pentru stabilirea regimului fiscal este evident Codul fiscal așa cum rezultă chiar din prevederile generale ale acestuia;

(ii) ministerul finanțelor a insistat în decursul timpului să evite și să elimine prevederile fiscale din alte acte normative, tocmai din motive de coerență, predictibilitate și aplicarea unitară;

(iii) prezența unor reglementări de natură fiscală în alte acte normative care presupune interpretarea coroborată, precum și o colaborare interinstituțională perfectă, s-a dovedit total neadecvată și chiar dezastruoasă dacă luăm în considerare problema fiscalizării diurnei, dar care din nefericire nu este singura.

Toate cele trei modificări legislative prezentate anterior, care au avut ca scop declarat în fundamentarea lor tocmai evitarea reîncadrării de urnelor de către organele fiscale, nu au avut practic niciun efect, astăzi fiind în aceeași situație ca în 2015.

• Reglementarea efectivă a regimului fiscal al diurnei se poate face în cadrul articolelor corespunzătoare din Codul fiscal, care și la această dată conțin prevederi privind taxarea diurnei dar incomplete, respectiv art. 76, art. 142 și art. 157, ținând seama de următoarele elemente esențiale de conținut:

(i) să vizeze în mod explicit, cu tratament unitar toate cele patru forme ale diurnei enumerate la punctul 5 de mai sus;

(ii) plafonul neimpozabil să fie stabilit prin raportare la nivelul de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărârea Guvernului, dar nu mai mult de 3 ori nivelul salariului de bază aferent locului de muncă ocupat de salariat;

(iii) reîncadrarea fiscala a diurnelor plătite de angajator, situate în limita plafonului neimpozabil, în salarii sau în venituri asimilate salariului, în vederea impozitării acestora, să poată fi realizate de organele fiscale doar în baza constatărilor inspecției Muncii (ITM) privind neîncadrarea celor 4 forme de diurnă în prevederile legislației muncii.

• Avantajele unei astfel de soluții legislative pentru viitor constă în:

(i) Asigurarea unei clarității superioare a regimului fiscal al diurnei prin tratarea ne diferențiată și explicită a variantelor de diurnă reglementate sub diferite denumiri de legislația muncii;

(ii) eliminarea “mizei fiscale” pentru angajatori care i-a determinat să caute formule cu o sarcină fiscală cat mai redusă, prin stabilirea aceluiași regim fiscal pentru toate formele de diurnă;

(iii) stimularea angajaților de a crește salariul de bază care este taxabil, pentru a putea acorda și o diurnă mai mare ne taxabilă, prin introducerea celui de-al doilea element de raportare în stabilirea plafonului neimpozabil (salariul de bază).