La aproape 60 de ani de la eliminarea tarifelor vamale între statele membre, Uniunea Europeană se mândrește cu o piață internă unde bunurile, serviciile, persoanele și capitalurile circulă liber. Oficial, între București, Berlin sau Bologna nu există taxe de frontieră. Dar în realitate, acest drum fără bariere este presărat cu obstacole – nu la vamă, ci în regulamente, hârtii, norme și excepții naționale care seamănă cu ceea ce am putea numi, impropriu dar intuitiv, „tarife interne”.
Termenul a revenit în dezbaterea publică italiană după un discurs al premierului Giorgia Meloni, care a cerut Europei „curajul de a elimina acele tarife interne pe care și le-a impus în ultimii ani”. Declarația a generat nedumerire: despre ce tarife este vorba, dacă ele au fost deja abolite? Răspunsul este simplu: nu e vorba despre taxe vamale, ci despre bariere administrative și reglementare care, deși invizibile, costă.
Bariere fără vamă, costuri fără factură
Astăzi, un producător român care vrea să exporte în Italia se poate trezi nevoit să schimbe eticheta produsului, să traducă documentația, să obțină o certificare locală sau să își modifice produsul conform cerințelor tehnice italiene. De ce? Pentru că, în ciuda armonizării europene, fiecare stat își păstrează dreptul de a introduce condiții suplimentare.
În construcții, un ciment certificat în Franța poate avea nevoie de teste suplimentare pentru a fi vândut în Italia. În alimentație, un borcan de miere din România poate necesita o etichetă cu mențiuni speciale dacă intră pe rafturile din Milano. În servicii, un arhitect polonez poate fi nevoit să se înscrie într-o asociație profesională italiană pentru a profesa, deși reglementările UE ar trebui să permită libera circulație a calificărilor.
Toate acestea nu sunt taxe în sensul clasic, dar funcționează ca niște taxe ascunse. Măresc costurile, încetinesc procesele, descurajează inițiativele. Asta simte antreprenorul, transportatorul, specialistul — nu o taxă la vamă, ci o sumedenie de piedici birocratice.
Italia acuză, dar contribuie la problemă
Premierul Meloni nu a greșit semnalând existența acestor obstacole. Problema reală e că Italia însăși le menține și, uneori, chiar le alimentează. De exemplu, etichetarea produselor alimentare conține adesea cerințe suplimentare față de cele europene, invocând transparența față de consumator. În construcții, anumite certificări locale întârzie introducerea pe piață a produselor din alte țări. În servicii, profesioniștii străini se izbesc de proceduri greoaie pentru recunoașterea calificărilor.
Așadar, dacă vrem mai puține bariere în Europa, atunci trebuie să începem cu ce ține de noi. Nu e de ajuns să cerem Bruxelles-ului să elimine obstacolele, dacă guvernele naționale, inclusiv cel italian, continuă să le ridice în numele protecției pieței interne sau al suveranității.
Paradoxul suveranismului: vrem integrare, dar nu din afară
Aici intervine marea contradicție a discursului suveranist: cere o Europă mai funcțională, dar nu vrea ca Europa să aibă mai multă putere. Cum poate Bruxelles-ul să impună reguli uniforme dacă exact acele state care cer eliminarea barierelor insistă, în același timp, să-și păstreze libertatea de a le ridica?
Pentru ca Europa să funcționeze mai eficient, e nevoie fie de mai multă armonizare, fie de mai multă încredere reciprocă. Dar ambele presupun renunțarea, cel puțin parțială, la excepții naționale. Cine cere mai multă integrare doar acolo unde îi convine și mai multă autonomie doar unde pierde, nu cere de fapt o Europă echitabilă, ci una la comandă.
Mai puțină retorică, mai multă voință politică
Dacă vrem o piață unică adevărată, atunci „tarifele interne” invocate de Meloni trebuie tratate ca ce sunt: simptomele unui compromis incomplet între unitate și autonomie. Nu sunt taxe vamale, dar sunt taxe în timp, bani și nervi. Și dacă Italia, România sau oricare alt stat membru își dorește cu adevărat eliminarea lor, atunci trebuie să înceapă prin a le demonta în propria curte.
