Chiar dacă toată lumea ar prefera ca tarifele de transport să fie reglate mai degrabă de piață, așa cum este normal, foarte mulți transportatori și chiar expeditori cu care am vorbit în ultima vreme se pronunță în favoarea impunerii prin lege a unui tarif minim de referință. Piața a ajuns la o putere foarte scăzută de negociere și sunt transportatori și chiar expeditori care susțin că au clienți care încă refuză să plătească în plus pentru taxele de drum care au crescut foarte mult sau care au revenit la practica de aplicare a clauzei de motorină la fiecare trei luni, deși și prețurile au crescut și încă se anunță noi scumpiri.
Taxele de drum din Ungaria, fără să le mai punem la socoteală și pe cele din Austria și Germania, „mănâncă” deja tot profitul pe cursele de export, astfel că unii transportatori pleacă la drum doar ca să își rostogolească datoriile. Iar cei care s-au bucurat că au încheiat contracte de transport anul trecut după ce înainte preferau spoturile regretă faptul că nu au inclus în contracte și o clauză privitoare la taxele de drum, nu numai la motorină, deși unii clienți acceptă cu greu și clauza diesel.
În asemenea condiții, când clienții sunt puțini și greu de înduplecat, obligația legală de a acoperi cel puțin costurile directe este aproape unica șansă pentru foarte mulți transportatori. Ca să nu mai vorbim de multele ore de așteptare la încărcare/descărcare care tot în bani se transpun, de lipsa asigurărilor Cargo și de impunerea cărăușilor de a le plăti pagubele în caz de incident – fără a lua în calcul costul unei asigurări CMR acoperitoare atunci când se cotează serviciul de transport – sau de termenele de plată, care deseori depășesc 90 de zile. Și dacă ne uităm la dobânzile bancare din prezent pe care cărăușii trebuie să le plătească, pentru că, în loc să își folosească banii proprii la achiziția de camioane, de pildă, creditează clienții masiv, adunăm în contul lor o sumedenie de costuri, ca să nu le numim din start pierderi.
Astfel, transportatorii ar avea nevoie de sprijin legislativ și pentru impunerea unor termene de plată mai scurte, decent ar fi de 30 de zile, așa cum se practică în Spania. Am fost uimită să descopăr că și în Olanda există din 2022 o lege care obligă companiile mari (adică acele companii care îndeplinesc doi ani la rând două dintre următoarele trei criterii: au peste 250 de angajați, au o cifră de afaceri de peste 40 de milioane de euro și valoarea activelor în bilanțul contabil de peste 20 de milioane de euro) să plătească întreprinderile mici și medii la 30 de zile, nu la 60 de zile, cum este practica, și asta pentru că firmele mici sunt impactate major de termenele lungi de plată, fiind chiar în pericol de a falimenta.
În România, și nu numai, firmele mici și chiar și cele mai mari nu pot reduce termenele de plată decât dacă renunță la un procent de 2-3% din suma de încasat, similar cu comisioanele practicate de firmele de factoring. Dar, cum de multe ori firmele de transport abia dacă depășesc o marjă de profit de 3%, și această practică îi duce pe cărăușii tot în zona în care muncesc cam pe gratis. Astfel că transportatorii ajung să își bazeze profitul uneori pe capacitatea lor de a-și finanța clienții.
Să fii profesionist nu înseamnă doar să duci marfa în siguranță și în integritatea ei la destinația prevăzută în comandă, ci și să-ți negociezi tarifele cu realism și documentat. Probabil că sunt clienți care știu exact ce profit au sau ce pierdere își asumă un cărăuș când primește banii la 2-3 luni după ce a prestat serviciul sau când stă 8-11 ore la o descărcare, după care este penalizat de același client că a întârziat o oră la încărcarea următoare, deși chiar el l-a întârziat. 1000 de euro penalizare pentru o oră de întârziere la încărcare versus nicio plată pentru 8 ore de așteptare în plus la descărcare. Oricât de puține ar ști despre transporturi, clientul nu poate să nu înțeleagă că toate aceste condiții înseamnă în final să lucreze cu transportatori care nu au viitor, înseamnă să-și riște siguranța bunurilor și a afacerii. Iar transportatorul ar trebui să știe să îi evidențieze costurile suplimentare cu care îl încarcă și să îi explice concis ce riscă în continuare.
