Obligativitatea întoarcerii şoferului la fiecare 3 sau 4 săptămâni la adresa de domiciliu sau la sediul operaţional al angajatorului, aşa cum este prevăzut în Pachetul Mobilitate 1, a iscat multe polemici şi neclarităţi şi, cel mai grav, a intrat deja în vigoare de la 20 august 2020.
Într-un îndrumar transmis statelor membre pe 3 noiembrie 2020, Comisia Europeană (CE) răspunde la cele mai uzuale întrebări pe marginea efectuării timpilor de conducere şi de odihnă şi abordează inclusiv problema întoarcerii şoferilor.
Astfel, potrivit CE, obiectivul aceste măsuri este îmbunătățirea condițiilor de lucru ale șoferilor, evitând ca aceștia să petreacă perioade excesiv de lungi pe drum. Întreprinderea de transport are, aşadar, obligația să organizeze munca șoferilor astfel încât aceştia să poată reveni „acasă” la fiecare 3 sau 4 săptămâni consecutive (funcție dacă șoferul a avut două pauze săptămânale reduse consecutive).
Articolul 8 alineatul (8a) din regulament se referă la două posibile locuri de returnare care trebuie oferite și organizate de angajator, și anume centrul operațional al angajatorului (unde şoferul are sediul în mod normal, în statul membru al sediului angajatorului) sau reşedinţa conducătorului auto (atunci când aceasta diferă de locul de stabilire al angajatorului). „Conducătorul auto este liber să aleagă unde să-și petreacă perioada de odihnă, astfel că angajator nu îl poate obliga să aleagă sediul firmei ca loc de întoarcere. În cazul în care şoferul nu are nicio opţiune – iar acest lucru trebui dovedit, de exemplu, prin e-mail – angajatorul poate alege între cele două, în funcţie de care este mai convenabilă.
O altă problemă este locul în care șoferul își petrece în cele din urmă odihna. În acest sens, regulamentul nu prevede un anumit loc și nu poate exista nicio încălcare a legislației UE în acest sens. Aşadar, angajatorul trebuie să ofere posibilitățile de returnare conform regulamentului. Regula stabilește o obligație de natură organizațională, combinată cu obligația de a ține evidențele corespunzătoare pentru verificări de către autoritățile competente. În timp ce șoferul își poate alege locul de odihnă, el nu poate elibera operatorul de obligațiile sale de a organiza munca, permițând întoarcerea regulată „acasă“, chiar dacă dă şi o dclaraţie în acest sens. În concluzie, angajatorul este obligat să ofere șoferului posibilitatea de a se întoarce fie la locul său de reședință, fie la centrul operațional al angajatorului în care se află șoferul în mod normal, printr-o organizare adecvată a muncii.
În ceea ce privește locul concret de odihnă, aceasta este o chestiune care trebuie luată în considerare de șofer și nu impune angajatorului ori conducătorului auto să păstreze nicio dovadă specială. De exemplu, un șofer polonez care locuiește în Slovacia și este angajat la o companie stabilită în Polonia efectuează operațiuni de transport între Franța și Spania. Angajatorul trebuie să-i organizeze munca astfel încât să permită șoferului să se întoarcă fie la locul de reședință (Slovacia), fie la centrul operațional al companiei (Polonia) în mod regulat. Cu toate acestea, șoferul poate informa angajatorul cu privire la decizia sa de a profita de ocazia unei pauze pentru a merge în mod excepțional într-un alt loc, de exemplu, în sudul Italiei pentru vacanță. După pauză, șoferul va merge direct de la locul unde și-a luat odihna în Italia la locul unde va relua munca (Spania şi Franţa).
